7 februarie 2016

Sundays are for love


-era timpul-
Tacerea exterioara este doar o liniste aparenta. De cand am tacut am trait multe. Nu am murit, ci m-am nascut. Se spune ca manifestarile exterioare stridente ascund stari opuse pe interior. Tacerea ascunde haos, haosul ascunde ordine, ordinea ascunde dezastrul…
Mi s-a spus sa mai scriu ca asta imi prinde bine. Adevarul este ca aceast intalnire ci mine in spatiul asta virtual imi face bine.  Am desoperit viata de om mare si m-am lasat prinsa in jocul ei alert, apoi am cautat metode de a incetini viteza.
Citesc o noua carte de Cris Simion. Ea mi-a facut pofta de scris. De scris asa scurt si concentrat.  De scris si atat. 

O sa mai urmeze, acum imi fac incalzirea.
E cald in suflet ca sa incalzeasca gerul 


11 ianuarie 2015

Daca o femeie tace, nu o intrerupe

[ Weekendul acesta a fost despre citit mult si relaxare. M-am intors destul de amestecata de acasa, din Romania, cu fel de fel de ganduri si de intrebari. Am simtit un alt fel de acasa cand am ajuns in Londra si parca m-am mai linistit. Sunt zeci sau poate sute de locuri deosebite unde poti merge sa citesti in orasul asta mare. Mi-am luat cartea de care nu m-am mai putut dezlipi si m-am indreptat vesel catre unul dintre locurile mele preferate din Londra- South Bank Center. Un loc in care poti sa fii si atat. Irina Binder si cartea ei in doua volume, ''Fluturi'' m-au fascinat si m-au purtat in lumea iubirii asumate, interzise, traite sau innabusite. Am plutit si mi s-a oprit respiratia de multe ori asteptand deznodamantul vreunei intamplari relatate cu atata talent si simplitate. M-a inspirat si mi-a activat visarea]

Daca ma gandesc la indragostelile mele de pana acum pot identifica fara eforturi un pattern. Mi-am dorit mereu o poveste si nu m-au multumit niciodata pe deplin baietii care m-au placut din prima. Am ales intotdeauna, intr-un mod mai mult inconstient, tot ce a fost complicat. Am incercat sa transform imposibilul in posibil, sa fac din oamenii de care ma simteam atrasa altceva decat erau de fapt. Desi imi doream un baiat asezat si linistit langa mine, ma indreptam spre acei ''bad boys'' pe care urma sa-i indrept. Si sunt sigura ca asta nu ma deosebeste cu nimic de cel putin jumatate dintre fetele de pe fata pamantului. Prea multe filme, prea multe carti, prea multe cantece ne induc ideea ca se poate, ca putem fi noi exceptia, ca putem fi noi nu primele, dar ultimile din viata unui barbat. Uneori se intampla, alteori nu. Si nu este dramatic. Dar asta intelegem doar mai tarziu.
M-am aruncat intotdeauna doar in povestile pe care le-am simtit si pe care mi le-as fi putut asuma. Visand la ele si brodandu-le contextul, am avut uneori rabdare infinita asteptandu-le debutul. M-am indragostit usor de tanarul profi inconjurat de mister pe care nu l-am inteles niciodata pana la capat, care m-a plimbat in tacere pe drumuri lungi si in tari straine, dar care nu m-a lasat niciodata sa ma apropii prea mult. Apoi m-am topit intr-un weekend din august dupa vamistul rebel cu piele frumoasa, care avea cea mai blanda privire si un suflet gol. Am fost pentru o vreme exceptia, dar apoi m-am plictisit sa fiu singura in doi. Mi-a placut si de iubitul altcuiva si m-am jucat naiv si inocent cu ''cum ar fi fost daca'' in timp ce imparteam popcorn-ul la film. Cel mai mult am staruit langa cel mai bun prieten pe care l-am avut vreme de cativa ani. La inceput ne-am placut, dar am ales alt drum. Ne-am impins in gauri negre si am zburdat pe pajisti insorite. Ne-am planificat restul vietii alaturi de alte persoane, spunandu-ne prosteste ca ne vom creste macar nepotii impreuna. Am sperat, am luptat, am asteptat, m-am revoltat, am plecat. As indrazni sa cred ca ne-am schimbat un pic sufletul si ca ne-am consumat un pic din inocenta visarii, obosind prea mult in timp ce urcam spre Varful Tampa, apogeul nostru. Mi-am ales povestile care mi-au facut inima sa se miste si le-am abandonat cand nu le-am mai putut proiecta in viitor. 
Londra mi-a adus o poveste neasteptata. Una diferita, cu un alt scenariu. Tot brunet si cu barba cum imi place mie asa de mult, insa total necomplicat si bun. Nu sti niciodata ce-ti aduce viata, dar trebuie sa fii lucid si pregatit in orice clipa. Poate ca nu se intampla intotdeauna cum ne-am imaginat, dar sigur se intampla cum e mai potrivit pentru noi. Simt asta in fiecare zi in care ma fac mica in bratele lui si ma simt protejata. Cand imi da mie partea mai buna din mancare. Cand stie ca de fapt am dialoguri intense pe interior atunci cand tac si imi sopteste amuzat ''cand o femei tace, sa nu o intrerupi'. Mie imi plac cuvintele, dar lui ii place sa faca mai mult decat sa vorbeasca.  Pragmatic si concret este omul care mi-a incalzit sufletul in orasul asta care devine usor usor acasa. Si eu ma-ndragostesc de el pentru ca nu imi face parul cret si pentru ca ma invata sa devin simpla. Sa las analiza si sa aleg experientele. Sa nu ma justific. Sa fiu sirop alintat si sa ma simt speciala pentru felul in care proiectez lucrurile in viitor. Sa fiu colorata si sa zambesc atat de larg si luminos. Este un om expresiv, pe care il tot descopar cu surprindere in fiecare zi.
Astazi simt ca imi bubuie inima de implinire si de visare. E de la carte, dar si de la linistea pe care o port cu mine. Cand sunt in Bucuresti ma conectez la vechiul ''eu''. Cel care a alergat dupa complicat, dupa interzis, dupa imposibil. Cand sunt aici, ma bucur ca am parte de o noua experienta. Autentica, palpabila, plina. Si nu imi ramane decat sa ma bucur si sa imi reconfirm ca lucurile in viata se intampla cu un sens. Acum ramane de aflat care este continuarea povestii mele.

[Ma intreb daca povestea din cartea Irinei este 100% adevarata si daca eu as fi avut puterea sa o duc asumat pana la capat. Este o poveste vie care te invita la introspectie, la analiza si la dans. Un dans nebun al unei inimi in care intra mai multe feluri de iubire. O iubire care te incatuseaza si te lasa fara optiuni in final. O iubire mare, dar interzisa care da sens fiecarei zile traite in lux. Si ea, un personaj realist care isi marturiseste lucid slabiciunile si greselile, fara sa le adauge scuze nenecesare. Un personaj pe care il indragesti din prima si alaturi de care ramai pana la final]

29 decembrie 2014

Despre nimic sau totul la un loc

29.12.2014
Starbucks Mall Vitan
15.25


Mi s-a spus la un moment dat ca am o memorie surprinzatoare cand vine vorba de amintiri exacte referitoare zile si date din trecutul indepartat. Asa este, am uneori repere ciudate care ma ajuta sa-mi (mai) amintesc cate ceva din ce a fost important. Stiu de exemplu ca anul trecut in aceasi zi, la o ora mai tarzie, dar in acelasi loc am facut acelasi lucru…mi-am scris concluziile anului pe blog. Era cu totul alt context atunci, era un blank total in ceea ce priveste viitorul si nu banuiam nimic…nimic din ceea ce avea sa urmeze. Am tot trecut in revista in gand parcursul acestui an, asa ca n-as vrea sa o mai fac acum inca o data. Tot ce pot spune este ca a fost un mare learning. Si ce am vazut la cei din jur a confirmat asta. Nimic nu este definitiv, uneori lucrurile sunt altfel decat le-am planuit si se dovedeste intotdeauna ca ce e mai bine pentru noi ramane la urma. Am auzit la radio zilele trecute ceva ce m-a pus pe ganduri- nu suntem nici de aici, nici de acolo si totusi Romania este acasa. Suntem de peste tot si de nicaieri- Sunt 10 luni abia/deja si am ajuns sa gasesc un echilibru. Parca nu se mai schimba cate ceva in fiecare luna si viata acolo pare sa fi intrat in normal. Mi-am mai calmat dorurile si m-am mai conectat cu cativa oameni in orasul ala mare. Devine usor, usor acasa rotund si fara virgula alaturi de oamenii mei dragi, mini-family cum suntem.
Saptamana trecuta cele doua lumi ale mele s-au legat prin intermediul a doua maini lipite ce s-au plimbat pe strazile din Bucuresti. Inima mea a batut de emotia primei poze in doi langa bradul de acasa si a primului ceai baut impreuna la Rembrandt Café, un loc de suflet pentru mine. Sperat, dar neasteptat. Inca surprinzator. Fericire plina. Confuzie maxima.



Mai am inca doruri, recunosc. Fiecare venire acasa mai alina cate unul, mai sterge cate o imagine idilica, dar raman mereu cateva. Cel mai dor imi e de debriefing cu oameni. Acea ventilare emotionala/ analiza atenta a unor situatii la sfarsitul careia tragi o concluzie. Cred ca asa inveti, asa iti pui ordine in ganduri, asa ii poti ajuta si pe altii. Acolo nu am timp sa gandesc. Este alt ritm, sunt alte prioritati, curg diferit zilele. E frumos si asa pentru ca invat de la omul de langa mine sa gandesc in miscare. Sa alerg printre situatii si sa trag concluziile din mers. E nou pentru un taur greoi sa faca aproape totul pe fuga, dar am noroc ca jobul ca nu imi lasa alta alternativa ;) Dar si cand am ocazia unei discutii despre ce conteaza, se simte ca un pahar de apa rece dupa canicula. Vad cum oamenii se schimba, contextele se schimba, povestile sunt altele si ma bucur sa vad cum fiecare, la momentul lui, reuseste sa schimbe cursul evenimentelor. Fiecare gaseste resursele necesare pentru a face un pas diferit si cei care nu au gasit inca metoda corecta, o cauta constant. Cred ca suntem mai preocupati de autodepasire decat alte natii si asta ma bucura.
Inchei anul cu liniste si haos in acelasi timp. Ma mai bantuie niste fantome si nu inteleg care este motivul. Ma mai apasa niste intrebari si nu stiu daca ar trebui sa le caut un raspuns. Eram obisnuita sa stiu..ce o sa urmeze, ce as vrea sa urmeze, cum as putea ajunge acolo. Acum nu stiu nimic. Nici cat timp mai stau, nici daca mai vin, nici daca o sa schimb locatia, nici pana unde vor ajunge cele doua maini impreuna. Dar nu este apasator, pentru ca am convingerea totala ca o sa fie bine oricum ar fi. Si ce imi ramane este sa traiesc ziua de azi si sa ma bucur ca pot fi din nou la Starbucks-ul asta unde am atatea amintiri si ca pot scrie despre cum a fost anul 2014 pentru mine- o nebunie.





2 decembrie 2014

Un fel de sweet december

De ceva ani incoace decembrie este luna mea preferata din an. Este luna magica in care ne facem mai buni si mai atenti. Este luna cand avem motive sa daruim fara sa ne oprim (de parca ne-ar trebui mereu un context). Decembrie este un vis ce curge usor si lasa urme in inimile noastre....sau poate sunt lentilele mele de vina pentru aceasta perspectiva :)


Aici,la Londra, Craciunul a fost adus cam fortat pe strazi si in magazine de la mijlocul lui noiembrie. A fost ca un preludiu lung si acum, ca in sfarsit a inceput luna minunata, parca nu mai am rabdare pana la final...vreau sa se intample totul acum si nu mai tarziu :). Pentru ca-s racita cobza, am avut doua zile de refacere si de meditatie si m-au apucat iar toate doruruile pamantului si toate intrebarile existentiale. Incepand de la "ce fac aici" la "cum sa fac sa ajung mai repede acasa de sarbatori" si terminand cu "cum ar fi fost daca as fi ramas intre aceiasi oameni crosetand la aceleasi povesti". Nu vreau inapoi, dar ma intreb mereu ce mai fac oamenii pe care i-am lasat acasa, ce mai fac cei pe care nu i-am mai vazut de ani, cei cu care n-am mai vorbit mai mult de trei cuvinte. Sunt la fel cum i-am lasat? Ce s-a schimbat in viata lor in timp ce in a mea s-au schimbat atatea? Mi-e dor de oamenii astia cu care n-am mai vorbit de mult. Nu e ciudat?! Mi-e dor de ""happy people" asa cum nu mai sunt acum. Mi-e dor de cei care au lasat gusturi amare in urma si de cei care mi-au adus bucurie in suflet. Omul care e acum langa mine imi spune ca se vindeca doruruile astea in timp. Oare e valabil si pentru oameni melancolici? Visez atat de real in ultimul timp, visez cu oameni cu care nu am mai vorbit, visez cu oameni la care nu ma gandesc ziua...si nu stiu cum sa interpretez aceste vise. Cel mai des le ignor pentru ca nu am timp de analiza. Dar cand se repeta atat de des, imi vine sa ma intreb ce mesaj e ascuns acolo. 


 Am inceput decembrie cu inima plina de recunostinta. Trebuie sa stii cand si cui sa multumesti. Si eu vreau ca asta sa fie un obicei zilnic, pentru ca simt ca nu ajung multumirile pentru toate inlantuirile frumoase de anul acesta. Ma asteapta tot felul de evenimente in premiera luna aceasta si abia le astept. La inceput am venit singura si acum ne intoarcem patru, nu e nemaipomenit? Astept sa vad toti oamenii dragi si iesirile in Bucurestiul meu batran. Astept seara de 24 sa umplem bradul cu cadouri multe si sa ne strangem cu totii in jurul lui. Astept sa fiu acasa la mama si sa para ca totul e ca intotdeauna.

Am avut musafiri weekendul trecut si concluzia lor a fost ca "suntem bine, asezate bine, nu doar asa cat sa trecem de la o zi la alta" Ma amuza un pic aceasta remarca. Sigur, depinde care este unitatea de masura si perspectiva din care privesti. Nu vreau sa spun ca este adevarat sau fals. Vreau doar sa subliniez ca o moneda are mereu doua parti. Si ca uneori partea acoperita apasa mai tare decat bucuria de a vedea toate pietele de Craciun din Londra, de a sta 9 ore la coada ca sa votezi pentru Romania, de a manca la etajul 40 al unei cladiri fancy sau de a trece pe langa Tower Bridge in fiecare zi dupa birou. Sunt si alte zile in care tocmai bucuriile astea la care mai adaugam cafeaua cu gust de Craciun de la Costa, zambetul omului de langa mine, emotia indragostirii in acest oras de poveste ma arunca in al saptealea cer si dau sens acestui drum.

Nu putem duce o viata a la butterfly effect, asa ca ramanem cu intrebarile si mergem mai departe, uneori mai in fuga, alteori mai la pas, cu convingerea ca in viata lucrurile nu sunt intamplatoare. Pana voi afla ce fac oamenii care imi tot apar in vis, ma bucur de luna asta minunata si de persoanele pe care le port in suflet si care (spre fericirea mea) imi sunt si alaturi in carne si oase.

Sa fie de vis!

30 noiembrie 2014

Fericire de toamna


Tot ce am visat s-a intamplat
Tot ce am sperat s-a concretizat

Nu sunt mereu sigura ca nu e vis
Nu stiu niciodata cum va fi maine

''Azi'' este cea mai buna idee
Azi mi-a cantat sufletul 

Anul trecut era alta poveste
Acum doi ani era foarte diferit
Acum trei ani oftam cu greu

Parca nu mai alerg asa de mult printre amintiri
Parca si-au pierdut din greutate

Avem planuri multe in unul '' nicicand doi'' 
Avem sclipiri in ochi cand vorbim despre ele

Incepe luna mea frumoasa
Incepe si inima mea sa creasca de bucurie

Sa fie cum a fost si cum este si acum
Sa fie cu bine si bun

19 octombrie 2014

Regula celor 6 luni

Sunt o persoana care are nevoie de timp ca sa digere informatiile....reactiile legate de momentele importante din viata mea au venit mereu tarziu...neasteptat de tarziu de multe ori. Imi plac inceputurile maxim dar de cand ma stiu am avut nevoie de timp sa ma acomodez cu schimbarea....nimic special de fapt, pentru ca toti oamenii sunt la fel. Pentru mine acest timp s-a invartit mereu in jurul a sase luni. Imi amintesc perfect inceputurile de cicluri scolare, primele semestre care erau sub semnul incertitudinii, al nebusloasei. Asta s-a nascut pentru mine regula celor sase luni de acomodare si a mai fost confirmata inca o data prin aceasta plecare. 
Am fost in septembrie acasa si asta a facut trecerea catre o experienta mai impacata, mai asezata, lina si frumoasa. Am inteles in sfarsit ca am ales alt drum, ca nu ma intorc maine, ca se construieste ceva aici si ca este o sansa minunata pe care am primit-o. Si au mai incetat dorurile apasatoare, nostalgiile nenumarate. Si a inceput...living in the moment, living my life ( Jason Mraz pe care l-am auzit in concert la Royal Albert Hall).
Ma tot gandesc de cateva zile la faptul ca unora (mie) le e mai usor sa-si strige tristeturile, decat sa-si cante bucuriile. Parca mai mult decat ''sunt bine'' nu-mi iese, cand inima mea este tot un zambet de fapt. Nu vreau sa supar pe nimeni si nici sa se creada ca e numai lapte si miere, asa ca tac mai mult si povestesc mai putin. Dar asta imi da timp sa fac mai mult si sa simt mai intens. Aproape au trecut sapte luni si tot mai merg minunandu-ma pe strada de frumusetea si grandoarea orasului. Am amenajat un coltisor alb doar pentru mine cum am visat de atatea ori si imi petrec serile uneori plutind in doi pe urmele istoriei. Pare ca nu mai merg pe nisipuri miscatoare si asta imi permite sa dansez frumos si lin catre Craciun cand o sa urmeze o alta venire acasa, reconectare la un eu care aici nu se manifesta. 
Sase luni...mult sau putin? 






20 septembrie 2014

Intre doua lumi

Nu mai sunt de acolo, dar nu sunt nici de aici.
Nu sunt cu tine, dar nici fara tine.
Nu sunt usoara, dar nici grea nu ma simt.
Nu mai pot sa nu cred, dar nici nu am atins treapta maxima a spiritualitatii.
Nu sunt niciodata total prezenta, dar nici nu stiu pe unde imi umbla mintea.
Nu mi-am pierdut capul, dar mi se cam inmoaie picioarele.
Nu prea stiu ce va fi maine, dar astazi arata frumos.
Nu sunt ca pestele in apa, dar uneori vad malul si stiu de ce am ales sa fac asta.
Nu mai am rabdare cum aveam altadata, dar am intelegere si aleg sa stau mai mult.
Nu mai sunt cum eram, dar nu stiu inca sa spun cum am ajuns.
Sunt intre doua lumi, curioasa sa vad incotro se duce barca