22 decembrie 2011

Inceputuri(le mele)

Mi-e frica de inceputuri…mi-a fost mereu. Inca de mica seara dinaintea inceperea scolii era plina de nelinisti si intrebari, marcata de un somn slab si o inima mica. Nu ma intelegeti gresit! Imi plac inceputurile si ma arunc in ele fara prea multe cugetari. Dar momentele de necunoscut, de blank total imi sunt putin incomode. Am stiut mereu ca in tot ce depinde de mine voi reusi. Teama nu venea din frica de esec, ci din incapacitatea de a imagina drumul care urma a fi parcurs. Cand nu pot „vedea”, devine provocator. Dar, cu timpul am invatat sa traiesc cu intrebarile, sa le accept ca parte dintr-un proces si chiar sa ma bucur de senzatia de aruncare in gol. Incerc sa-mi conserv emotiile de la inceput si imi place sa-mi amintesc de ele, de nesiguranta si intrebari. Doar asa pot compara, pot evalua transformarea. Trecem prin atatea inceputuri zi de zi, atatea momente de modelare si adaptare, incat devine greu sa nu crestem, sa nu facem pasi, sa nu devenim...fiecare cate altceva. Cat de tare ma indragostesc de inceputuri dupa ce le diger! Sentimentul de suflet plutitor si zambitor pe care il am de obicei la scurt timp de la momentul 0 imi da curajul sa sar in alte si alte inceputuri. Si mai vreau!
Incepe sa-mi placa tot mai mult inceputul asta din viata mea...Nu ne-am inteles din prima si a fost mai mult o interactiune care a pornit dintr-un orgoliu personal, nu neaparat  dintr-o dorinta arzatoare. Am vrut sa vad daca pot, apoi am jucat in continuare. Rol prea putin asumat, reguli foarte vagi. Joaca, te rog! Si nu uita sa te bucuri de proces [Cum?! Nu ti-ai tatuat zambetul pe buze?!] A venit caderea apoi, pentru ca fara antrenament, se ajunge la epuizare. Nu am facut o exceptie, clar. Dar a fost swich-ul de care aveam nevoie. Si sunt in the game again. Cu mai multa energie, cu bucuria de a fi aici, cu planuri mari si cu propriile reguli. Pentru mine si pentru alti 12. Cheia este la mine asa cum a fost mereu, doar ca acum o pot vedea si stiu ce trebuie sa fac cu ea. Este un caz fericit. Nu mereu avem ocazia sa aducem energia si entuziasmul nostru in inceputuri. Cateodata ramanem doar cu intrebarea „cum ar fi fost daca” si, sper, cu raspunsul „nu stiu, dar pe mine m-am pus cu totul in joc”. Sunt si momente in care povestea se opreste la inceput, in care nu se ajunge la momentul in care lucrurile sunt line, calde si dorite. Adanc si impacat. Un of si un gand la „te astept de un an de zile. Cat ai de gand sa ma mai lasi sa ma invart in jurul tau?”...la de fapt ceea ce inseamna un non-inceput. Nu pot sa ma hotarasc...ce e mai trist? Sa stii cum e si sa-ti doresti mai mult sau sa te intrebi cum ar fi si sa-ti doresti macar ceva?

Pentru povesti frumoase...it takes time and patience...asta este concluzia mea. Si cine are de dat (ma) castiga garantat un (ca) suporter infocat. [Sunt cal de cursa lunga] pentru ca nu-mi plac jumatatile de masura. Nu fac bine la stomac :)

M.