13 decembrie 2011

Spectatorul si nodurile in gat

Cumva am simtit intotdeauna ca nu acolo este locul meu. O vreme nu a contat si am mers inainte pe drumul pe care pornisem. Era avantajos si confortabil. Au trecut cinci ani de atunci si astazi i-am regasit cu drag pe o parte din ei. Acolo este ca o gara unde vine si pleaca mereu cate cineva…iar unii raman mereu aceeasi. Am petrecut cateva veri frumoase impreuna in Polizu; au fost verile devenirii mele, verile minunate in care am facut primii pasi spre lume. Ii datorez multe acestui loc, multe acestor oameni care mi-au dat sanse.
Ma gandesc ca sunt atat de bune confruntarile de acest gen…privind dintr-o perspective egoista as spune ca imi dau ocazia sa vad cati pasi am facut in timpul ce s-a scurs. Si care feeling e mai fain decat atunci cand iti dai seama ca nu ai stat degeaba in rastimpul care a trecut. Mi-este soare in suflet si doar daca aflu ca sunt cu trei pasi mai departe de punctul in care i-am lasat ultima oara. Timpul are rabdare inca cu noi toti; trebuie sa stim noi cand ar fi bine sa nu mai avem.
Ma uit in jur si vad aceleasi showuri lascive pe bar, cateva kilograme in plus, cateva verighete nou atasate unor degete subtiri, vreo 10 fete parca vorbite dinainte sa se imbrace la fel (tiparul clasic de rochie neagra un pic peste fund si platforme cu toc de 15). Acest tablou in care se mimeaza fericirea si entuziasmul ma face sa zambesc un pic. Mi-s tare dragi unii dintre ei si-mi amintesc de o groaza de momente din copilaria noastra comuna. Acum ne-am emancipat, am devenit “cineva” si trebuie sa fie clar pentru toata lumea. Ia hai sa te fac un dans pe bar!
Tarziu mi-am dat seama ca devenisem un spectator pasiv si-mi cantam in gand cateva doruri, Imi scriam postul in cap si ma gandeam asa la cum e viata cand esti in poveste. Frumoasa, I guess. Ma mai intreb inca o data de ce nu mi-am gasit niciodata cu adevarat locul langa ei si imi raspund soptit de aia.

M.