31 ianuarie 2012

Povesti de colectie

Am deja vreo cateva luni bune de cand tot spun ca vreau o poveste. Si pentru ca mi-o doresc atat de tare, imi fac temele in fiecare zi si ma gandesc la ea. Stiu exact cum trebuie sa fie si am impresia ca o sa o recunosc atunci cand va aparea. Ma pregatesc fara oprire pentru ziua in care povestea mult asteptata va intra in viata mea. Am mereu cu mine perechile de omizi conservate- viitori fluturi-, zambetul cel mai fericit- duminica a avut succes, deci am ajuns la o varianta buna-, si cutia de creativitate e plina ochi. Asa-i ca sunt gata? Si tie ti se pare la fel, nu? E clar, trebuie sa vina!
Curios este faptul ca oamenii din jurul meu, acei oameni care isi permit sa fie sinceri si sa foloseasca apa rece, imi spun un adevar pe care eu nu il vad. Traiesc o poveste. Adica mai multe. E ca si cum ce astept este de fapt finaul care sa imi spuna ca a fost o poveste. Adica poveste la timpul trecut. Oare poti sa astepti sa treaca o poveste ca sa intelegi ca ai trait-o si apoi sa te bucuri de ea? Ce nonsens! Pana si pe mine ma fac sa rad. Imi vine asa sa imi zambesc si sa imi spun: "Cauta-ma cand deschizi ochii!"
O data ce vine happy ending inseamna ca povestea se cam termina ca de aiai se numeste ending ca e un final,chiar daca este el fericit. Daca privesc lucrurile din perspectiva asta, parca imi vine sa ma bucur de toate ametelile, haosul si crosetarile mentale care mi-au devenit hobby de  o vreme. Uite, acum ca ma gandesc, as putea sa enumar o poveste de actiune cu un fel de James Bond de Romania (ceea ce m-ar face pe mine o Bond girl?!), una de liceu in care intalnirile cu fetele sunt cele mai prolifice, poate o alta de scoala generala in care interesul se manifesta prin violenta si ironie si, ca sa fie contrastul mai puternic, una in care compania este un teritoriu pe care trebuie sa il (re)cuceresti zilnic.
Povestile triste sunt tot povesti, asa-i? Ce le face povesti este timpul si invataturile care raman dupa ce colturile buzelor noastre incep sa fie din nou orientate catre cer.
E chiar placut sa iti dai seama ca esti protagonistul mai multor povesti concomitente, ca esti creator si marioneta, ca esti constient cateodata si inconstient de cele mai multe ori, ca iti esti coloana sonora si regizor si chiar scena sau pelicula pe care se desfasoara respectiva poveste.

Mai presus de orice, dupa ending- fie el happy sau sad- suntem cu totii camera in care se arhiveaza povestile pe care le traim. Sa avem grija de ele asa incat sa ne fie camera aerisita si ordonata. Va invit!

R.