26 martie 2012

Martie- sfarsit sau inceput?


In ultimile sase luni stabilisem toate detaliile marii reintalniri. Era un vis care capatase contur mai devreme decat as fi putut spera. Era totusi un an mai tarziu. Departe de ziua in care am coborat din tren cu zeci de kilograme in bagaj si am zarit acea fata prietenoasa asteptandu-ma pe peronul garii mici. Curand a devenit un fel de acasa adoptiv si sansa de a fi. Limba stalcita si cuvinte ezitante, limbaj al semnelor salvator, carnati in micul centru si prima plimbare lunga in zi cu soare. Era abia inceputul. Ma mut prin timp parca as sari sotronul si imaginile mi se desfasoara in cap cu o rapiditate greu de urmarit. Este acum, a fost candva...nici nu mai stiu.
Am petrecut impreuna nenumarate nopti in care povesteam cu pofta si entuziasm. Nu existau bariere, ci numai fiori timizi in talpa. Era nou, neasteptat si frumos conturat. Crosetasem impreuna un sistem care parea sa functioneze de minune. Mesaje descifrate cu ajutorul dictionarului, e-mailuri lungi si jucause, intalniri ireale care durau pana dimineata si telefoane neasteptate. De afara parea ceva, in realitate era chiar nimic.
Bilete de avion si aterizare in orasul meu de suflet din acea perioada. Zi cu soare, cum imi place mie. Martie sau inceput de altceva. Inima in gat si zeci de ganduri pe minut. Sandwich cu peste din colt, de vis-a-vis de gura de metrou din centru si suc de maracuja din barul brazilian. „Ajung la 2, ne intalnim la fantana. Abia astept sa te vad!”. Toate detaliile sunt puse la punct- cand plecam, unde ajungem, ce putem vizita. Cum simtim? Stim? – Absent! Cum adica? Adica simplu, nu stim...eu nu stiu, tu nu stii, el nu stie, noi nu stim. Coma emotionala. Vezi, auzi, dar nu vorbesti. Cand te trezesti? Cand o sa pot! Cand va intalniti? Acum!
Ma vad incorsetata intr-un corp care ma asculta, care radea cand ii dictam si mima extazul aproape mistic al reintalnirii. Ma vad intr-un corp care fierbea sub o temperatura de 40 C, asemenea pielii ce-mi era mangaiata de soare pe malul apei. Ma vad pierduta in peisaj, un peisaj atat de cunoscut, in care imi petrecusem zilele de vara alaturi de oameni dragi, oameni sinceri, oameni adevarati. Eram mai acasa eu decat simteam ca ar fi fost acest om. Stiam cu ochii inchisi drumul catre locuri deosebite, pentru ca aveam ochi pentru ele. Inca mai am, inca mai stiu, inca mai caut. Imaginea mea incepe cu oameni frumosi la terase si se termina cu doi- ciocoi vechi si noi.
Cap in nori, gura pana la urechi, apropiere si stanjeneala, comportament nefiresc si greu de digerat   intr-un timp atat de scurt. Scurt sau lung, mare sau mic....totul este relativ. Scurt pentru cineva care are nevoie de timp si spatiu ca sa fie. Ce sa fie? Poezie. Cu sirop si multa miere. Gesturi ezitante, fastaceli de liceu, gol in stomac. Imi place! E diferit. De ce nu mi-ai spus ca departarea dintre oameni nu se masoara in kilometri? Cat de departe poti simti omul care are nasul lipit de obrazul tau? Cat de la mine la tine.
Vedete fabricate la muzeul de ceara si povesti confectionate de minti neocupate. Oras intreg in miniatura si picioare care darama totul in calea lor. Destrama vise, strica cadouri, croiesc noi drumuri, descopera cai diferite. Ce stiai exista, dar in alta versiune. Realitatea este nascocirea fiecarui individ in parte. Cartierul rosu si restaurant marocan. Dor de duca si de nopti lungi petrecute in fel si chip. De priviri calde si cuvinte storcite, topica stricata si exprimari copilaresti. 

Sfarsit sau inceput? E tot una!

 m.