12 august 2012

Muzeul de Istorii

Istoria care se preda la scoala s-a petrecut demult. Istoria se numeste asa pentru ca vorbeste despre intamplari semnificative in viata unei comunitati, tari sau chiar al unul continent. Totusi, unde se preda istoria individului? A UNUI individ? Isotria ta va ramane scrisa undeva?

Am simtit mereu ca oamenii sunt niste muzee ambulante. O combinatie intre muzeul de trairi si muzeul de geografie, poate si o camera din muzeul de experiente, unite intre ele de holul lecturii. Aceste muzee se viziteaza sau nu. Au intrarea libera sau nu. Sunt dedicate unui public restrans sau nu. Sunt diferite, sunt mobile, sunt in permanenta dezvoltare, renovare, lansare. Sau nu.

Mi-e drag mereu sa vizitez astfel de muzee. Le caut, bat la usi, stau la coada, fac programare, ma hranesc din asta. Nu ma mai satur sa aud povesti de oameni dragi, oamei care isi construiesc frumos traseul si au grija ca spatiul lor sa fie unul cat se poate de primitor si de placut, luminos si curat. Ii iubesc pe oamenii care vor sa faca din muzeul lor un nou Louvre, care lucreaza constant la dezvoltarea si promovarea propriilor istorii pe care le traiesc si le povestesc cu bucurie si pasiune.

Intalnesc la tot pasul spatii mici, intunecate, intortocheata, pline de igrasie si umbre. Sunt acele muzee uitate de proprii lor proprietari, cei care nu isi asuma rolul, cei care asteapta sa apara cineva care le va face curat in ograda, cei care sunt lasi si fricosi. Aceste spatii ma intristeaza profund. Se intampla cateodata sa ma opresc o vreme si sa incerc sa fiu eu omul acela care face curat. Imi dau seama curand ca nu eu detin cheia acelui locsor. Sper doar ca exemplul meu sa fie punctul de pornire pentru renovarea unui viitor muzeu de vizitat. Las un geam deschis si merg mai departe. Nu fara OFuri.

R.