24 martie 2013

Mii de roluri pentru acelasi actor

Fie ca suntem actori cu patalama, fie ca nu, jucam cu totii mii de roluri diverse de-a lungul vietii noastre. De prea putine ori avem ocazia sa le alegem, iar de cele mai multe ori ne trezim in mijlocul reprezentatiei fara sa intelegem cum am ajuns acolo. Suntem atrasi de unii oameni pentru ca rolurile pe care le avem in compania lor ne plac si ii respingem pe altii fara drept de apel, pentru ca in compania lor primim rolul negativ. Si culmea e ca nu putem schimba nimic, scenariul este facut deja si rolurile sunt cu mult timp inainte distribuite. Partea amuzanta este ca viata ne ofera ocazia sa experimentam aceasi situatie din posturi diferite ca sa ne largim perspectivele, ca sa intelegem ca nu exista alb si negru si ca intotdeauna sunt mai multe culori implicate. Nu putem fi doar victime sau doar calai, desi poate unul dintre roluri ne e mai cunoscut. Ne obisnuim atat de tare sa-l jucam incat, iesiti din zona de confort, ne transformam in personaje care nu ne reprezinta, care nu suntem noi, ci doar suma slabiciunilor, lasitatilor, lipsei nostre de experienta..sau cine stie ce alte motive mai pot fi mentionate aici. 
Am jucat de curand un astfel de rol si nu mi-a placut deloc sa fiu "the bad guy". Nici nu mai conteaza daca spectatorii sau restul personajelor m-au vazut asa sau nu, important este cum m-am simtit eu. Vazandu-ma cu libertatea amenintata, cu imposibilitatea de a exprima ce simt (pentru ca aveam mereu senzatia ca ale mele cuvinte trec la kilometrii distanta de tinta), fara timp in care sa pot clarifica ce vreau si daca vreau, m-am trezit luata de val si in cele din urma innecata in propria neputinta. Si tot ce am stiut sa fac a fost sa ma opresc, sa ma proptesc cu picioarele adanc in pamant ca sa nu ma mai clinteasca nimic, nici cele mai frumoase intamplari posibile. As fi putut sa fac si altfel? Cu siguranta da, insa pentru asta trebuia alt context, alt ritm si cu totul alta abordare. M-am pierdut iremediabil in lupta cu valurile care s-au navalit in lumea mea linistita si, desi mi-am dorit sa invat repede sa innot pe potop, am esuat. Nu-mi pare rau pentru mine, dar imi pare rau pentru colegii mei de scena.
Si pentru ca din fiecare experienta putem invata cate ceva, eu ma bucur de acest rol. Nu pentru ca m-a imbogatit spiritual cu ceva, ci pentru ca mi-e mai usor acum sa inteleg anumite intamplari din trecut, sa-mi inteleg colegii si rolurile lor din alte piese pe care le-am pus impreuna in scena. Credeam pe atunci ca exista personaje negative pana in maduva oaselor, lipsite de sentimente si total indiferente. Acum stiu ca tacerea este uneori cea mai indicata abordare, si nu pentru ca nu ai nimic de spus sau nu iti pasa deloc, ci pentru ca atunci cand nu ai nimic BUN de spus, e mai bine sa taci si sa lasi timpul sa isi spuna cuvantul. Mai sunt cu siguranta si alte solutii viabile; asta a fost a mea si nu m-am bucurat de ea, dar am stiut ca trebuie sa merg mai departe asa.