10 mai 2014

In lumea in care norii se misca rapid, iar picaturile curg lent

Fara sa vreau, se pare ca scriu un post pe luna...asa este in perioada asta, totul este pe graba si rareori am timp sa ma mai conectez cu mine intr-un fel in care sa pot exprima in scris ceva din ce traiesc acum. Se pare ca trebuie sa ajungi in unele situatii ca sa poti intelege cum e sa fii acolo. Din exterior nu intelegi nimic. Imi amintesc de atatea dati in care m-am simtit ignorata de prietenii care plecasera din tara,  aproape ca ma si suparam pe ei pentru faptul ca nu mai raspundeau cu zilele la telefon. Ma gandeam ca au dat de ceva muuult mai interesant si au uitat de tot de acasa. Ajunsa acum in aceeasi situatie imi dau seama ca nu era deloc asa. Cand esti departe energia se consuma altfel, prioritare devin alte lucruri care acasa nici nu contau. Timpul curge diferit aici si, desi pare ca e mai mult, uneori nu imi ajunge sa fac tot ce mi-as dori. 


Sunt plecata de o luna si jumatate si mie imi pare ca e un an deja. Totusi, sunt zile in cursul saptamanii care trec cu o viteza care ma surprinde. Pare ca e un film dat pe fwd. Englezii vorbesc mult despre vreme, planuri de weekend si nimic. In jurul lor pare ca mereu trebuie sa astepti ceva, pare ca '' aici si acum'' nu e niciodata suficient. Sunt inca observator din exterior, asa ca imi permit sa ma amuz pe interior.  In zilele in care am timp sa ma simt, ma joc cu fluturii si zambetele si multumesc in gand pentru sansa de a trai aceasta experienta.
Sa fii plecat din tara ar trebui sa fie un '' must do'' pentru mai toata lumea. Se schimba totul in felul in care iti traiesti fiecare zi, in care te raportezi la tine si la ceilalti. Eu am ajuns sa iubesc Romania mai mult decat o iubeam cand eram acasa. O iubesc pentru valorile si reperele pe care ni le oferta, pentru ca ne-a invatat greul si astfel putem aprecia o oportunitate mai mult decat alte natii. Este un pic ironic, stiu. Dar, desi n-am aproape nimic aici, ma simt bogata si speciala. Aici, in tara asta care are atata istorie si cladiri impunatoare, dar care pare ca a uitat sa-si invete oamenii ce inseamna profunzimea. Ma simt adanca si linistita. 


Sunt curioasa si umblu aiurea pe strazi. In weekenduri ma amestec printre turisti si ma bucur sa ascult in tacere amestecul de limbi vorbite pe strada. Ma plimb prin gradinile reginei si incerc sa-mi imaginez cum era viata la 1800. Apoi ma pierd pe strazile din est unde noua generalie si-a pus amprenta. Si nu-mi ajung ochii sa cuprind totul intr-o clipita si nu-mi ajunge sufletul sa se umfle in piept de bucurie. Ma alint cu cupcakes si cafele bune si ma pitesc in localuri dragute cu aer de Amelie.
Nu am bilet de intoarcere acasa si totusi parca nici nu-mi vine sa ma instalez aici. Asta este paradoxul plecarii- oricat de cozy este casa in care stai, oricat de de mult iti personalizezi camera, oricat de mare e fericirea de a te plimba prin locuri frumoase, esti in orice moment gata de plecare. Si am verificat cu mai multi oameni; toti simt la fel. Poate fi Londra, Paris sau Berlin, tot ce o sa difere este arhitectura si aerul care caracterizeaza orasul. In mod profund, acasa ramane tot in tara cu forma de peste.


 Imi pare ca m-am indragostit. O simt in fiecare bucatica din corp. O simt in felul in care rad si in felul in care pasesc. Nu stiu ce urmeaza maine, dar astazi este suficient. Si mai stiu ceva....vine! De fapt este mai aproape decat ma astept. Am bratele deschise ;) Perfect este cand fericirea nu se leaga de o persoana. Cand auzi o melodie frumoasa si nu suspini dupa nimeni, ci te apuci sa dansezi de nebun de unul singur. Va doresc si voua asa zile senine!