22 iunie 2014

Hedonism, rabdare si pasi de bebelusi

Eram cam prin iunie in 2006 cand invatam de zor pentru examenul de admitere la facultate. Aveam un super prof de filosofie care a reusit sa transforme materia intr-o poveste logica destul de usor de retinut. Ne-a structurat fiecare curent filosofic intr-un fel matematic si ne-a creat o harta a gandirii care sa ne ajute la examen. Imi amintesc ca atunci am auzit prima oara de hedonism si stiu ca mi se parea destul de simplist sa definesti scopul vietii ca atingerea fericirii supreme si evitarea suferintei. Poate ca aceasta este esenta, dar cand il verbalizezi in felul acesta general valabil, parca nu e suficient. Tot atunci am auzit de opusul acestui curent care sustinea amanarea unei fericiri actuale pentru una mai puternica in viitor. Avea sens pentru mine si aceasta abordare, insa ma gandeam ca este nevoie de mare stapanire de sine sa poti renunta constient la lucruri si momente frumoase, pentru ceva si mai intens in viitor.


Cand am plecat, desi ma simteam pregatita, nu stiam ce ma asteapta. Am inteles ca nu esti niciodata pregatit pentru ceva ce nu cunosti...nici nu se poate! M-am aruncat in apa si m-am adancit usor usor intr-un ocean prea mare pentru mine. A fost o saritura frumoasa si spectaculoasa. Abia tarziu, dupa ce aterizasem in apa, mi-am dat seama ce se intampla si parca m-am speriat un pic. Stiam de unde am pornit, dar sa ma intorc nu era o varianta si in fata nu se vedea tarmul. Am plutit cateva zile in deriva si cam fara sa stiu ce ma asteapta; m-am lasat purtata de valuri si de vant si am ramas cu incredere deplina ca noi tinuturi mi se vor dezvalui curand. Nu m-am inselat!

Pleacarea poate fi exil. Exilul poate insemna lumina si minune. Lumina poate fi oglina in care te privesti. Oglinda poate fi transformarea ta ca om. Transformarea inseamna pasi mai departe. Pasii inseamna credinta si incredere. Credinta descoperita inseamna putere si continut. Puterea vine din rabdare si abandonare. Rabdarea vine din suflet plin si rotund. Sufletul este plin cand esti in minim doi.

Apreciem mereu totul dupa ce nu-l mai avem. Alegem oare constient sa renuntam la lucruri, oameni, locuri ca sa le putem iubi mai tare apoi? Se pare ca da uneori, desi nu stim ca despre asta este vorba. Salata de vinete, mirosul de tei si iubirea de mama au alt farmec acum, aici. Acasa, in vechiul context, nu le mai puteam aprecia. Am uneori nevoie de semne ca sa stiu ca am luat decizia buna si atunci imi vin in cele mai neasteptate feluri. Traiesc zile in care '' coincidentele'' se tin lant si parca imi vine sa ma intreb ce am facut ca sa merit asa niste intamplari valoroase.

Simt ca ma revars si vreau sa ma opresc sa multumesc pentru ca azi traiesc povestea pe care anul trecut o descriam in posturi visatoare. Rabdarea nu este un dar impartit in mod egal la oameni, insa vestea buna este ca se invata incet incet incet, asemenea pasilor de bebelusi ;)